Anul acesta, pelerinii care au venit la Iaşi să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se pot închina şi la moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, aduse cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de la biserica „Sf. Gheorghe – Nou” din Bucureşti. Constantin Brâncoveanu şi-a lăsat amprenta în istorie ca un vrednic voievod, un învăţat şi un sprijinitor al culturii şi spiritualităţii. Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 într-o familie boierească importantă, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română. Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe. După moartea voievodului Şerban Cantacuzino în luna octombrie a anului 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul şi de mitropolitul Teodosie. Într-o scrisoare către egumenul mănăstirii Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu se pronunța asupra alegerii sale ca domn: „Ne-am ridicat domn, iar domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că știe sfinția ta că de nici unele lipsă n-am fost, ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele”. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească. Domnia sa a însemnat o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele. În martie 1714, în Săptămâna Patimilor, capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a adus cumplita veste: mazilirea voievodului. Întreaga familie a fost arestată şi trimisă sub pază la Constantinopol. Întemniţat în celebra închisoare Edicule, creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost torturaţi cumplit, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puţine. La sfârşit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se aşteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism şi moarte. Dar Constantin şi fiii săi au rămas neclintiţi în credinţa lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani şi era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, pentru a fi executaţi. Fostul domn, cei patru fii ai săi şi marele vistiernic Ienache Văcărescu au fost duşi pe străzile oraşului, îmbrăcaţi numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite şi legaţi în lanţuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul execuţiei aştepta mulţime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor puteri europene. Mai întâi, au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ştefan şi al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaş, care avea numai 12 ani, şi călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat şi a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăţie, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”.După martiriu, trupul lui Brâncoveanu a fost aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție redescoperită în 1914. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Anul acesta, osemnitele voievodului si Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost deshumate şi ridicate la rang de sfinte moaşte, fiind scoase spre închinare în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Constantin Brâncoveanu se numără printre marii ctitori de lăcaşuri sfinte. Înainte de a ajunge domn a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti, iar în vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, mănăstirea Hurezi sau Horezu (foto), cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cu ziduri şi turnuri de apărare, cu numeroase clădiri în incintă. Biserica mare a fost împodobită cu fresce de renumitul zugrav Constantinos, de origine greacă În Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc, biserica mănăstirii Sfântul Sava, ambele fiind însă demolate secolul trecut, şi biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi, în centrul Capitalei, restaurată în zilele noastre. În această biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de soţia sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică în satul Doiceşti (jud. Dâmboviţa). Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
