Racla cu moaștele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț a ajuns în această seară, în jurul orei 20.00, la Iași, în cadrul unei ceremonii speciale care a avut loc la Catedrala Mitropolitană. În acest an, cu prilejul Hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, pelerinii vor avea ocazia să se închine atât la moaștele Ocrotitoarei Iașului și a întregii Moldove, cât și la cele ale Sfântului Cuvios Paisiei de la Neamț, de la a cărui naștere se împlinesc exact 300 de ani. Cu ocazia primirii moaștelor Sfântului Cuvios Paisiei de la Neamț, la Catedrala Mitropolitană a avut loc în această seară o slujbă de pomenire susținută de Prea Sfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilior, împreună cu arhimandritul Benedict, starețul Mănăstirii Neamț. Sâmbătă dimineață, începând cu ora 6.00, după Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva va avea loc procesiunea în jurul Catedralei Mitropolitane cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi ale Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț și depunerea lor spre închinare în baldachinul de pe platoul din faţa căminului preoțesc „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.
Viaţa Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ (1722-1794)
Cuviosul Paisie s-a născut la Poltava, în Ucraina, la 21 decembrie 1722, în familia protopopului Ioan Velicikovschi şi a soţiei sale, Irina, ajunsă mai târziu monahie, cu numele Iuliana, în Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din împrejurimile Poltavei. Petru – numele de botez al Sfântului Paisie – era al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi, care muriseră cu toţii înainte ca el să atingă vârsta de douăzeci de ani. Orfan de tată de la vârsta de patru ani, a învăţat să scrie şi să citească sub îndrumarea mamei sale şi a fratelui mai mare, Ioan.
Între 1735-1739, urmează primul ciclu al Academiei Duhovniceşti din Kiev. Încă din aceşti primi ani ai copilăriei, Petru a căutat să împlinească marea aspiraţie a vieţii sale, aceea de a se face monah, ca pe o necesitate a sufletului său. Mai întâi a mers la Mănăstirea Liubeţk, aproape de oraşul cu acelaşi nume, apoi la cea din Medvedovski, la sud de oraşul Kiev – parte a Ucrainei de astăzi, ce se afla atunci sub administraţie poloneză –, unde a îmbrăţişat prima treaptă a monahismului, cea de rasofor, la 19 ani, primind numele de Platon.
Reîntors la Kiev, dar temându-se de conflictele religioase şi naţionale frecvente atunci în teritoriul administrat de polonezi, s-a refugiat mai întâi în faimoasa Lavră a Peşterilor (Lavra Pecerska). Platon, viitorul stareţ Paisie, se îndrăgostise de pământul Moldovei, de poporul creştin şi de limba sa, atunci când participase la Liturghia săvârşită la Kiev în limba română de mitropolitul Antonie al Moldovei. Astfel, la începutul anului 1743, după o scurtă şedere la Schitul Dălhăuţi, a mers la Schitul Trăisteni de la curbura Carpaţilor unde egumen era părintele Mihail, care emigrase cu mulţi ani înainte împreună cu alţi monahi ucraineni în Principatele Române. Aceste schituri, împreună cu alte zece aşezăminte monahale similare din regiune, se găseau atunci sub povăţuirea duhovnicească a stareţului Vasile de la Poiana Mărului. Platon, însă, nu l-a urmat pe acesta, de frică să nu fie constrâns a primi hirotonia întru preot. A mers la Schitul Cârnul, preferând să vieţuiască în linişte în preajma sihăstriei bătrânului isihast Onufrie. În cei aproximativ patru ani de şedere în Ţara Românească, din primăvara anului 1743 până în 1746, după Paşti, el a învăţat limba română, dar mai cu seamă a avut prilejul de a se iniţia în experienţa vieţii monahale într-un climat de intensă viaţă duhovnicească şi contemplativă. Era o perioadă în care monahismul Principatelor Române ale Valahiei şi Moldovei reprezenta „unul dintre cele mai înfloritoare colţişoare ale lumii ortodoxe”.
Strânsele legături existente între Principatele Române şi Muntele Athos, cu un flux continuu de monahi în ambele sensuri, şi dorinţa de a evita hirotonia l-au determinat pe tânărul Platon să caute la Sfântul Munte locul ideal în care să-şi împlinească vocația sa monahală. El pleacă spre Athos la începutul verii anului 1746, sosind acolo la 4 iulie. Întrucât monahii de origine slavă vieţuiau în Mănăstirea Pantocrator, el s-a aşezat în împrejurimile acestei mănăstiri, într un loc retras, numit Kyparis. A vieţuit acolo mai mult de trei ani în singurătate şi sărăcie, până când la Athos a sosit stareţul Vasile de la Poiana Mărului. Acesta l-a îndrumat în lupta duhovnicească şi l-a tuns monah cu numele Paisie. Era în anul 1750, iar Paisie avea atunci aproape douăzeci şi opt de ani.
La mai puţin de trei luni după aceasta, soseşte din Moldova monahul Visarion, care îl roagă pe Paisie să-l primească drept ucenic. Peste un timp, li se vor alătura alţi monahi români, iar mai târziu şi slavi. De la Kyparis, ei s-au mutat în edificiile mai încăpătoare ale chiliei Sfântul Constantin, dependentă de Mănăstirea Pantocrator. Când numărul fraţilor a ajuns la doisprezece monahi, s-a resimţit necesitatea de a avea un preot şi un duhovnic pentru comunitate şi pentru săvârşirea pravilei bisericeşti. La insistenţa ucenicilor şi constrâns de situaţie, Paisie acceptă preoţia, în 1758, la vârstă de 36 de ani, fiind hirotonit de episcopul român Grigorie Roşca.
Creşterea continuă a comunităţii în următorii ani l-a obligat să se mute din nou la schitul mai încăpător al Sfântului Proroc Ilie, ce era pe atunci pustiu. Renovează încăperile schitului din temelie şi adaug încă alte şaisprezece chilii noi. După şaptesprezece ani de vieţuire în Sfântul Munte, dată fiind situaţia în faţa autorităţile otomane, căci Sfântul Munte se afla atunci sub jurisdicţia administrativă turcească, stareţul Paisie hotărăşte, împreună cu toţi cei 64 de ucenici români şi slavi, să revină în Ţările Române.
În luna septembrie 1763, stareţul Paisie se aşază la Mănăstirea Dragomirna, în nordul Moldovei, care-i fusese pusă la dispoziţie de către Mitropolitul Gavriil Calimachi (1760-1786) şi de Voievodul Grigore Calimachi (1761-1764). La Dragomirna a organizat viaţa monahală pe principiile athonite, cu pravile mult mai severe de cele ce se respectau până atunci în mănăstirile din Ţările Române. La Dragomirna, Paisie a primit schima cea mare, a treia şi cea mai înaltă treaptă monahală după tradiţia bizantină, fără a i se schimba însă numele.
La sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Austria a obţinut pentru servicii de mediere de la Imperiul Otoman o parte importantă din partea de nord a Principatului Moldovei, numită Bucovina. Mănăstirea Dragomirna a ajuns astfel a fi înglobată în teritoriile Imperiului Habsburgic. Temându-se de presiuni religioase din partea regimului iosefin austriac, stareţul Paisie se refugiază cu cei 350 de monahi ai săi la Mănăstirea Secu, la invitaţia egumenului de acolo, unde s-au aşezat la 14 octombrie 1775. Primiţi cu dragoste frăţească la Secu, s-au confruntat totuşi cu o acută lipsă de chilii, pe care au început îndată a le zidi înăuntru şi pe dinafară de zidurile mănăstirii, precum şi prin pădure.
În această împrejurare, domnitorul Constantin Moruzi (1777-1782), împreună cu boierii divanului şi cu Mitropolitul Gavriil au hotărât să dea obştii cea mai mare şi mai vestită mănăstire a ţării, Mănăstirea Neamţ. Astfel, la 15 august 1779, Paisie s-a stabilit la Neamţ, fără a lăsa conducerea Secului, cumulând astfel conducerea ambelor mănăstiri. Aceasta este ultima etapă a vieţii marelui stareţ, cea care a lăsat urmele cele mai durabile şi a avut influenţa cea mai mare asupra monahismului românesc. Aici, Paisie a reluat pe o scară mult mai vastă iniţiativele sale culturale, mai cu seamă activitatea literară. Două echipe de traducători şi copişti lucrau neîncetat la revizuirea şi traducerea în slavonă şi română a scrierilor filocalice. Neamţul acelor ani devenise centrul monahismului ortodox, şcoală de viaţă isihastă şi cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox.
Vestit în întregul Răsărit ortodox, venerat de monahi şi de credincioşi, foarte mult iubit de obştea sa de la Secu şi Neamţ, alcătuită din aproape o mie de monahi români, ruşi, ucraineni, sârbi, greci şi bulgari, stareţul Paisie a trecut la cele veşnice în miercurea primei zile din Postul Naşterii Domnului, la 15 noiembrie 1794, în vârstă de 72 de ani. A plâns după el toată obştea părinţilor şi fraţilor timp de trei zile, apoi sâmbătă i-au aşezat moaştele în mormântul său din Biserica „Înălţarea Domnului”. Înmormântarea lui a fost condusă de episcopul Veniamin Costachi, participând o mulțime mare de preoți, călugări, laici, nobili și oameni obișnuiți. Pe lespedea de marmură albă stă scris în româneşte şi slavoneşte inscripţia: „Aicea se odihneşte fericitul părintele nostru stareţul, ieroschimonah şi arhimandrit Paisie, malorosiianul, carele venind de la Muntele Atonului în Moldavia cu 60 de ucenici, şi aicea mulţime de fraţi adunând, şi viaţa cea de obşte pren sine o au înnoitu, şi aşa cătră Domnul s-au mutat. La anul 1794, noemvrie 15, în zilele binecredinciosului domn Mihail Suţul voievod şi al Preasfinţitului Mitropolit Iacov”. Sfintele moaște ale Sfântului Paisie au fost dezgropate în veacul al XIX-lea, dovedindu-se a fi nestricate. Au fost aşezate într-o raclă situată într-un baldachin amenajat în pronaosul bisericii Mănăstirii Neamţ, un important loc de pelerinaj pentru întreaga Ortodoxie.
* Informaţiile sunt preluate din volumul Paisianismul în contextul cultural şi spiritual sud-est şi est european (secolele XVIII-XIX), de Valentina Pelin, apărut la Editura Doxologia în anul 2017.
