Iubiți frați preoți,
Cinstiți viețuitori ai sfintelor mănăstiri, Drept-slăvitori creștini,
Hristos a înviat!
Am ajuns şi anul acesta, prin mila lui Dumnezeu, la slăvitul praznic al Învierii Domnului Hristos. În miez de noapte, cu făclii de lumină în mâini şi feţe luminoase, cu o bucurie tainică în suflete, ne aflăm în jurul bisericilor noastre pentru a „primi Lumină”. Asemenea femeilor purtătoare
de mir, de odinioară, venite dis-de-dimineaţă la mormânt, suntem chemaţi şi noi să cunoaştem, să trăim şi să mărturisim taina mormântului gol: „Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi, a rostit îngerul
femeilor. Nu este aici, căci S-a sculat precum a spus. Mormântul gol este primul semn şi dovadă a Învierii lui Hristos. De la mormântul gol au plecat în grabă femeile purtătoare de mir să vestească aposto-lilor „că a înviat cu
adevărat Domnul”. Această veste bună a reprezentat şi elementul central al propovăduirii sfinţilor apostoli încă din ziua Cincizecimii. Ei au propovăduit lu-mii nu o învăţătură anume, nu o filosofie, oricât de înaltă ar fi fost aceea, ci evenimentul cu totul nou în curgerea istoriei omenirii,
anume adevărul că Hristos a înviat şi „moartea a fost înghiţită de biruinţă”. De aceea, Sfântul Apostol Pavel afirmă cu tărie în faţa celor care puneau sau pun la îndoială învierea cea de obşte: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”, pentru că dacă noi, creştinii, „nădăjduim în Hristos numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii”.
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,
În această noapte de lumină, mărturisim că Hristos a înviat, biruind moartea şi iadul în diferitele lui forme. Ne bucurăm de acest praznic luminos şi rostim împreună cu Învierea lui Hristos – învierea noastră. „Prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat”. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?” Şi totuşi, constatăm că, în continuare, moartea este prezentă în lume. Vedem în jurul
nostru multă suferinţă, nedreptăţi de tot felul, durere, războaie între fraţi, deznădejde. Se poate ridica atunci întrebarea: unde sunt bucuria şi lucrarea Învierii? Unde este biruinţa asupra răului şi a morţii care ne este vestită
în această noapte sfântă? Răspunsul ni-l oferă Hristos. El Însuşi este răspunsul, pentru că Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la drama omenirii. El este dovada iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, în suferinţa noastră. Cu toate că protopărinţii noştri l-au părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lor, alegând calea presărată de suferinţe şi care sfârşeşte în moarte, totuşi, Dumnezeu n-a încetat să-şi arate marea Sa iubire faţă de oameni: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Fiul lui Dumnezeu se face om pentru ca trăind El Însuşi
toate slăbiciunile şi neputinţele proprii firii noastre să o ridice pe aceasta din stricăciune şi din moarte şi să o aşeze acolo unde îi era dintru început locul, în unire şi asemănare cu Ziditorul său. Datorită faptului că El şi-a asumat firea noastră, cu toată suferinţa şi bolile din ea, devenind în întregime om, aseme-nea nouă, am putut fi restaurați în adâncimile firii
noastre, fiind împăcaţi cu Dumnezeu-Tatăl și cu noi înșine. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spunea încă din veacul al doilea că Dumnezeu „S-a făcut pentru noi om şi, fiind astfel părtaş su- ferinţelor noastre, ne-a adus şi vindecarea”. Sau, potrivit cuvin-telor Sfântului Grigorie Teologul, Hristos a vindecat ceea ce a fost asumat de El ÎnsuşiHristos-Domnul ne-a mântuit nu printr-un act exterior, ci trăind El Însuşi toată suferinţa şi tragedia omenirii. Suferința Sa a fost mai mare decât a tuturor oamenilor, căci El
a făcut experiența tuturor urmărilor păcatului de la Adam și până la sfârșitul lumii. În sensibilitatea Sa dumnezeiască și în iubirea Sa adâncă pentru umanitate, Hristos a făcut experiența întregii nenorociri în care oamenii se adânciseră prin cădere. „Cel subţire duhovniceşte, ne spune Sfântul Sofronie Saharov, în apropierea cuiva, vede, cum ar fi, starea sa morală, atunci când foarte mulţi nimic nu simt. Şi dacă cu oame- nii este astfel, atunci cine va putea înţelege pe Hristos, Făcătorul cosmosului? […] Cel ce a făcut dumnezeiasca armonie a lumii nu putea să nu sufere adânc, întâlnind pretutindenea nesuferita sluţire a frumuseţii întâi-zidite de către faptele josnice şi nelegiuite ale oa-menilor. Toţi ştim că pe cât de adânc iubim, pe atât de dureros re- simţim până şi cea mai mică împotrivire. Ce, dar, resimţea El, dragostea cea mai înainte de veci, când cu atâta ură oamenii res- pingeau mărturia Sa pentru Tatăl? […] El, Cel fără de păcat (cf. Ioan 8, 46), a luat asupră-Şi păcatele lumii, ca şi cum El Însuşi ar fi fost pricina întregii tragedii. «Cel ce ne-a iubit până în sfârşit» (cf. Ioan 13, 1) a răbdat prigoana răutăţii de nestăvilit a celor ce Îl omorau.Învierea lui Hristos – învierea noastră. „Prin rănile Lui noi to]i ne-am vindecat”.
Drept-slăvitori creştini,
Mântuitorul Hristos, Care a spus despre Sine: „Eu sunt învierea şi viaţa”, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” a săvârşit deja în El Însuşi, ca Om, biruinţa asupra păcatului, a sufe-rinţei şi a morţii. În acelaşi timp întreaga
Sa lucrare mântu- itoare este îndreptată spre noi. Tot ceea ce a împlinit Hristos este „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, după cum mărturrism în Crez. „Domnul a dăruit prin trupul Lui propriu şi trupului nostru învierea şi nestricăciunea care urmează după înviere, făcându-ni-se însăşi pârga învierii, a incoruptibilităţii şi a nepă- timirii”, afirmă Sfântul Ioan Damaschin. Astfel, Hristos cel înviat este adevăratul răspuns la durerea omenirii: în calea vieţii noastre, oricâte greutăţi, dureri sau încercări am în- tâmpina, nu suntem singuri, ci Îl avem împreună-călător pe Hristos. Fără El suntem lipsiţi de putere. Cu Hristos însă, putem rosti împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”16. Întrucât Hristos pentru noi a murit şi a înviat, arătându-
ne în El Însuşi chipul Omului adevărat, desăvârşit, şi noi suntem datori să urmăm Lui întru toate pentru a deveni, astfel, părtaşi ai Învierii Lui. Astfel, în vreme ce duhul lumii propune ca soluţie calea cea uşoară, evitarea durerii, confortul propriu, divertismentul, cei care îşi iau în serios credinţa ştiu că „dogma creştinului este urmarea lui Hristos”, după cuvântul unui Bătrân al Patericului. De aceea, la înviere se ajunge doar prin asumarea suferinţei, a crucii. Această asumare înseamnă, pe de o parte, întâmpinarea propriilor necazuri, dureri, încercări, greutăţi cu ochii credinţei. Suferinţa nu scade şi nu dispare pentru cel care crede, însă îşi schimbă caracterul, devenind un mijloc de mai mare apropiere de Dumnezeu, de creştere şi de îmbogăţire în viaţa cea nouă. Pe de altă parte, această asumare înseamnă şi dobândirea unei inimi iubitoare şi milostive faţă de întreaga creaţie. Un creştin adevărat, urmând lui Hristos, suferă el însuşi pentru durerea semenilor săi, a lumii, în general, şi se străduieşte ca prin faptă şi prin
rugăciune să aducă în jurul său bucurie, mângâiere, nădejde, lumină. „Prin propria noastră suferință, spune Părintele Zaharia Zaharou, începem să înțelegem suferințele aproapelui nostru și devenim împreună-pătimitori
cu acesta, iertători și îngăduitori, și începem să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi ca pentru noi înșine. Astfel, nu mai suntem robiți de duhul lumii acesteia, ci dobândim mintea lui Hristos”.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Să ne bucurăm în aceste zile de Paşti de frumuseţea slujbelor liturgice şi de clipe de petrecere tihnită alături de familie şi de cei dragi! Să stăruim în dreapta credinţă, arătată în rugăciune şi în dragoste, în pocăinţă şi în
smerenie, în participare la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi în împărtăşirea cu Sfintele Taine, „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, în- cepătorul şi plinitorul credinţei”. Să arătăm o inimă milostivă faţă de cei aflaţi în nevoi. Un gând de rugăciune să înălţăm şi pentru semenii noştri a căror viaţă este tulburată de războiul din Ucraina, din Ţara Sfântă şi din alte părţi ale lumii. Rugăm, de asemenea, pe Dumnezeu să ne lumineze
mintea şi inima pentru a alege oamenii cei mai potriviţi pentru a conduce destinul Ţării: oameni cu frică de Dumnezeu, cu ataşament faţă de valorile familiei, cu dragoste de semeni – prieteni sau duşmani. Cu dragoste sfântă, din inimă de părinte şi frate, vin în faţa dumneavoastră şi rostesc cu bucurie fiecăruia şi tuturor: Hristos a înviat!
ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
